ZBICI¹, zbicesc, vb. IV. Refl. și tranz. (Pop.) A (se) usca (la suprafață); a (se) zvânta. – Et. nec.

zbici⁴ [At: N. TEST (1648) 31^r/3 / S și: sb~ / Pzi: ~icesc / E: zbici¹] 1 vt (Înv) A biciui (1). 2 vi (Reg) A agita în aer. 3 vt (Reg) A smuci (1).

zbici³ [At: BIBLIA (1688), 233²/1 / S și: sb~ / Pzi: ~icesc / E: nct] 1-2 vtr (Îvp) A (se) zvânta (1-2). 3-4 vtr (Reg; c. i. conținutul unui recipient) A (se) goli până la ultima picătură. 5 vt (Reg; c. i. rufe) A limpezi. 6-7 vtr (Reg) A (se) smuci pentru a se elibera dintr-o strânsoare.

zbici² sn [At: UDRESCU, GL. / V: zbâc / Pl: ~uri / E: pvb zbici⁴] (Reg) 1 Brâncă¹ (12). 2 Obicei (1).

zbici¹ sn [At: MARIAN, S. R. I, 24 / V: zbic (Pl: ~ice, (reg) ~iciuri) / S și: sb~ / Pl: ~ice, (reg) ~ / E: s- + bici] (Îrg) 1-2 Bici (1-2). 3 (Îcs) De-a ~u Joc de copii nedefinit mai îndeaproape.

zbici³ vb. IV. tr., refl. (reg.) A (se) smuci pentru a (se) elibera dintr-o strînsoare. • prez.ind. -esc. /etimol. nec.

zbici² vb. IV. refl., tr. (înv., reg.) A (se) usca (la suprafață); a (se) zvînta. Pămîntul s-a zbicit și mă tot bate capul să începem aratul (REBR.). • prez.ind. -esc. și smici vb. IV. /etimol. nec.

zbici¹ s.n. v. bici.

ZBICI¹, zbicesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) usca (la suprafață); a (se) zvânta. – Et. nec.

ZBICI², zbicesc, vb. IV. Refl. A se usca (la suprafață); a se zvînta. Răspunde, omule, dacă se găsește aicea foc, să ne încălzim și să ne zbicim de ploaie. SADOVEANU, Z. C. 193. Plouase binișor azi-noapte, dar în cursul zilei a fost puțin soare, încît pămîntul s-a zbicit. REBREANU, R. I 92. Pe fața lui Radu erau crestături ca de cuțit, pe unde-l plesnise pielea de cravașă, și sîngele de-abia se zbicise. VLAHUȚĂ, O. AL. II 55. ◊ Refl. impers. Dacă nu mai plouă, dacă mîine iese soarele, începe a intra apa în glod, ș-apăi începe a se zbici. DEMETRIUS, V. 133. De vreo cîteva zile se-ndreptase vremea; se zbicise bine. CARAGIALE, S. N. 136. ◊ Tranz. Soarele toamnei, cu puteri puține, a zbicit pămîntul. STANCU, D. 53. Era o urmă cotită de cară... mlaștină hleioasă în vremea ploilor. Apa cerului o pătrundea în scurt, vîntul și soarele o zbiceau cu grăbire. SADOVEANU, Z. C. 70.

ZBICI³, zbicesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A se smuci (pentru a se elibera dintr-o strînsoare). Iana îmi zbicea și cîtva fugea, Și cruce că-și făcea. PAMFILE, CER. 144. ♦ Tranz. A smuci pe cineva, a trage după sine. Dară Miu ce făcea? La ciobănaș că mergea, De spinare îl lua, Pe potecă îl zbicea. MAT. FOLK. 1076.

ZBICI², zbicesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) usca (la suprafață); a (se) zvînta.

ZBICI³, zbicesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) smuci.

A ZBICI ~esc tranz. A face să se zbicească; a zvânta. /Orig. nec.

A SE ZBICI se ~ește intranz. A se usca puțin (la suprafață); a se zvânta. /Orig. nec.

zbicĭ, V. bicĭ.

BICI, bice, s. n. (Adesea fig.) Obiect alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cânepă, legată de un băț, cu care se lovesc sau se îndeamnă animalele la mers. ♦ Lovitură dată cu obiectul descris mai sus. – Din sl. biči.

bici sn [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 319/15 / V: (reg) sb~, zb~, sgi~^[1] / Pl: bice, (rar) ~uri / E: vsl бич] 1 Obiect alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele ori de cânepă, legată de un băț, cu care se lovesc sau se îndeamnă vitele Cf arșă, biciușcă, camgie, corbaci,frișcă, gârbaci, harapnic, iușcă, strămurare. 2 Lovitură dată cu biciul (1). 3 (Mol; înv; îe) A porni (a purcede) în ~ A porni imediat. 4 (Mol; înv; îae) A porni în goană. 5 Flagel. 6 (Pex; îla; d. oameni) ~ul lui Dumnezeu Rău. 7 (Pfm; irn; îe) A face din căcat (sau rahat) ~ Exprimă imposibilitatea de a face din nimic un lucru de calitate.

smici² v vz zbici

zbâc¹ sn vz zbici²

zbic sn vz zbici¹

bici s.n. 1 Obiect alcătuit dintr-o curea sau dintr-o împletitură de curele, mai rar de cînepă, legată de un băț, cu care se îndeamnă animalele la mers, se aplică lovituri oamenilor sau animalelor etc. Plesni de patru părți ale curților cu un bici (ISP.). ◊ Expr. A lua biciul v. lua. ♦ Lovitură dată cu acest obiect Surugiul... dădu fugarilor cîteva bice (SADOV.). ◊ Expr. (reg.) A porni (sau a purcede) în bici = a porni imediat, în goană. Leșii au purces în bici spre cetate (Costin). A da bici v. da. A aduce (pe cineva) în pleasna de bici v. pleasnă. Cît ai plesni din bici v. plesni. 2 Fig. Flagel, nenorocire. Într-o zi a căzut bici de foc pe căminul nostru (DELAVR.). ◊ Biciul lui Dumnezeu = om foarte rău, crud, răzbunător. ◊ Expr. A face din căcat (sau rahat) bici (și să mai și plesnească), exprimă imposibilitatea de a face un lucru de calitate din nimic. 3 (muz.) Instrument muzical de percuție, alcătuit din două lame de lemn, care, lovite, reproduc zgomotul loviturii de bici. 4 (vit.) Coardă la vița-de-vie, roditoare de un an, crescută în prelungirea coardei de doi ani. • pl. -ce. și (reg.) zbici s.n. /<sl. veche бнчь.

BICIU (pl. -ce) sn. 1 Băț sau nuia flexibilă de care la unul din capete e legată o curelușă sau o sfoară împletită și cu care se lovesc sau se îmboldesc animalele (🖼 469): bicele pocnesc pe d’asupra ’naintașilor (DLVR.) ¶ 2 Lovitură dată cu biciul: dînd cîteva bice calului, îl dete pe poartă afară (ISP.) ¶ 3 Fig. Pacoste, nenorocire, urgie: această femeie e o năpaste, un ~ asupra omenirii (GN.); Atila a fost supranumit ~ul lui Dumnezeu [vsl. bičĭ].

BICI, bice, s. n. (Adesea fig.) Obiect alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cânepă, legată de un băț, cu care se lovesc sau se îndeamnă animalele să meargă. ♦ Lovitură dată cu obiectul descris mai sus. [Var.: (reg.) zbici s. n.] – Din sl. biči.

BICI, bice, s. n. 1. Obiect cu care se dau lovituri (de obicei vitelor), alcătuit dintr-un băț de care e legată o curea de piele sau o împletitură de curele de piele sau (mai rar) de cînepă. Fripse spinarea dobitocului cu plesnitura biciului. PAS, L. I 15. Veac după veac vîsleau sub negre fulgere de bice Nefericiții lumii, sclavii din galere. BOUREANU, S. P. 7. Se clatină, lung țipă sub povară Căruțele pe drumul alb de țară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. IOSIF, V. 71. Nu mai sta din pocnit cu biciul. CREANGĂ, P. 112. ◊ Fig. închidea ochii răniți de biciul viscolului. DUMITRIU, N. 218. 2. (Adesea la pl.) Lovitură de bici. Surugiul... dădu fugarilor cîteva bice. SADOVEANU, M. 182. Moș Nichifor... dă bici iepelor. CREANGĂ, P. 117. Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge. NEGRUZZI, S. .I 307. 3. Fig. Cruzime, răutate, asprime, (mijloc de) asuprire. Iobagi și clacați, maghiari și romîni – Dar același bici și aceiași stăpîni. TULBURE, V. R. 37. ♦ Flagel, plagă, urgie. Într-o zi a căzut bici de foc pe căminul nostru. DELAVRANCEA, S. 19. 4. Fig. Satiră usturătoare. Tiranu-ncremenește sub biciul lui de foc. MACEDONSKI, O. I 110. – Pl. și: (rar) biciuri (BENIUC, V. 17). – Variantă: (regional) zbici (TEODORESCU, P. P. 152) s. n.

BICI, bice, s. n. (Adesea fig.) Obiect cu care se îndeamnă la mers animalele, alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cînepă, legată de un băț. ♦ Lovitură de bici. [Var.: (reg.) zbici s. n.] – Slav (v. sl. biči).

BICI bice n. 1) Obiect constând dintr-o curea sau dintr-o împletitură de curele, legată de un băț, cu care se îndeamnă vitele la mers. 2) Lovitură dată cu un astfel de obiect. 3) fig. Întâmplare nefastă, care aduce mari pierderi și suferințe; nenorocire. [Monosilabic] /<sl. biți

biciu n. 1. sfoară împletită din cânepă sau curele legate de un băț, spre a lovi și îmboldi animalele; 2. fig. mare nenorocire, bătaie sau pedeapsă divină: răsboiul este biciu groaznic, căci moartea ’l iubește GR. AL.; biciul lui D-zeu, supranumele lui Atila. [Slav. BIČĬ].

sbicì v. a usca la soare, a svânta: a sbici rufe. [Origină necunoscută].

bicĭ n., pl. e (vsl. bg. rus. bičĭ). Vargă de care e legată o fășie de pele de bătut vitele. Fig. Pacoste, flagel, calamitate: Attila a fost bicĭul lui Dumnezeŭ. – În Mold. Trans. rar și zbicĭ. V. harapnic, pil, puhă, cnut, nagaĭcă, gîrbacĭ.

2) zbicésc v. tr. (sîrb. sa-biti, a apesa). Ban. Olt. Serbia. Zmuncesc. V. intr. Pușca zbicește cînd tragĭ. V. refl. Mă zmuncesc.

1) zbicésc, v. tr. (slav). Usuc puțin, zvîntez (rufele, drumu): vîntu zbicește drumu, rufele s’aŭ zbicit. V. ujujesc.

!zbici (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zbicesc, 3 sg. zbicește, imperf. 1 zbiceam; conj. prez. 1 sg. să zbicesc, 3 să zbicească

zbici (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 sg. zbicește, imperf. 3 sg. zbicea; conj. prez. 3 să zbicească

zbici (a se usca, a se smuci) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zbicesc, 3 sg. zbicește, imperf. 3 sg. zbicea; conj. prez. 3 sg. și pl. zbicească

zbici (conj. zbicească)

bici s. n., pl. bice

bici s. n., pl. bice

bici s. n., pl. bice

bici, pl. bice

bici (bice), s. n. – 1. Obiect din împletitură de curele cu care se lovesc sau îndeamnă animalele să meargă. – 2. Lovitură dată cu acest obiect. Sl. bičĭ de la biti „a lovi” (Miklosich, Lexicon, 22; Slaw. Elem., 14; Cihac; Berneker 56); cf. bg. bičŭ, sb., cr., ceh., rus. bič, pol. bicz. Cf. și băț. Der. biciui, vb. (a bate cu biciul); biciuială, s. f. (bătaie cu biciul, flagelare); biciuitor, adj. (care biciuiește); biciușcă, s. f. (bici). Din rom. provine săs. bitsch. Ngr. βίτσα și alb. bisk se trag direct din sl. (cf. G. Meyer, 34).

bici, instrument de percuție autofon, format din două plăci de lemn suprapuse, fiecare cu o lungime de 45 cm, legate între ele cu o balama. Pe cele două plăci sunt fixate câte o curea de piele, în care se introduc degetele. Izbite una de alta, plăcile produc un zgomot sec, asemănător cu pocnetul b. (de unde și denumirea instr.). Echiv. it.: frusta; engl. slap stick; fr. fouet; germ. Peitschenknall.

a face rahatul bici / din rahat bici expr. (vulg.) a obține o performanță notabilă într-un domeniu de activitate, cu resurse modeste, în împrejurări defavorabile.

a-i da bice / muci expr. a lua viteză, a grăbi pasul; a accelera desfășurarea unei acțiuni.

bici, bice s. n. (deț.) infractor aflat la prima condamnare.

ZBICI s. v. bici, biciușcă.

ZBICI vb. v. smuci, zbate.

ZBICI vb. v. usca.

zbici s. v. BICI. BICIUȘCĂ.

zbici vb. v. SMUCI. ZBATE.

ZBICI vb. a se usca, a se zvînta, (înv. și reg.) a se prăji. (Rufele s-au ~.)

BICI s. biciușcă, (reg.) năpârcă, (Mold.) puhă, (Ban. și Transilv.) zbici. (O lovitură de ~.)

BICI s. biciușcă, (reg.) năpîrcă, (Mold.) puhă, (Ban. și Transilv.) zbici. (O lovitură de ~.)

ZBICI² vb. (Ban., Trans. SV) A biciui. Dintr-înșii unii zbici-veți în săboarele voastre și goni-i-veți den oraș în oraș. N TEST. (1648). Zbicsesk. Flagello. AC, 379. ◊ Fig. Focul mîniei tale Cu care nu mă zbici. VCC, 14. Etimologie: @zbici¹ + suf. -i. Vezi și zbici¹, zbiciuitură, zbiciula. Cf. z b i c i u l a.

ZBICI¹ s.n. (Criș., Trans. SV) Bici. (Fig.) Batîr că oaminii cei buni au fapte bune și credință bună, încă lasă Dumnăzău ceva zbiciu pre ei. C 1692, 520^r. Și adusă Dumnedzu zbiciul său pre Ierusalimu. MISC. SEC. XVII, 128^r. Toate zbiciurile a dihaniei. PP, 39^v; cf. C 1692, 529^r; PP, 40^r. Etimologie: pref. s- + bici. Vezi și zbici, zbiciuitură, zbiciula. Cf. p u h ă.

zbicí, zbicesc, v.t.r. A se zvânta, a se usca. – Et. nec. (MDA).

zbici, zbicesc, vb. tranz., refl. – A se zvânta, a se usca. – Et. nec. (DEX, MDA).