ZBICIT, -Ă, zbiciți, -te, adj. (Pop.) Uscat, zvântat. – V. zbici¹.

zbicit⁴, ~ă smf, a [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~iți, ~e / E: zbici⁴] (Reg; d. oameni sau d. modul lor de a gândi, d. caracterul lor etc.) 1-2 Repezit. 3-4 Aiurit (1-2).

zbicit¹ sn [At: RESMERIȚĂ, D. / S și: sb~ / Pl: ~uri / E: zbici³] (Îrg) Zvântare (1).

zbicit² sn [At: UDRESCU, GL. / S și: sb~ / Pl: ~uri / E: zbici⁴] (Reg) 1-5 Capriciu (1-5).

zbicit³, ~ă a [At: PETROVICI, P. 221/6 / S și: sb~ / Pl: ~iți, ~e / E: zbici³] 1 (Îvp) Zvântat² (1). 2 (Pex) Uscat.

zbicit, -ă adj. Care este uscat, zvîntat. Venea din dud, pe ulița zbicită (REBR.). • pl. -ți, -te. /v. zbici².

ZBICIT, -Ă, zbiciți, -te, adj. Uscat, zvântat. – V. zbici¹.

ZBICIT, -Ă, zbiciți, -te, adj. Uscat; zvîntat. Cizmele flăcăilor tropoteau greu pe ulița zbicită. REBREANU, R. I 126. Am zece surioare: Cinci aleargă toată ziua pe cîmp Și sînt zbicite. Și cinci șed sub strașină Și totdeauna sînt ude (Degetele femeii torcînd). PĂSCULESCU, L. P. 80.

ZBICIT, -Ă, zbiciți, -te, adj. Uscat, zvîntat. – V. zbici².

ZBICI¹, zbicesc, vb. IV. Refl. și tranz. (Pop.) A (se) usca (la suprafață); a (se) zvânta. – Et. nec.

smici² v vz zbici

zbici⁴ [At: N. TEST (1648) 31^r/3 / S și: sb~ / Pzi: ~icesc / E: zbici¹] 1 vt (Înv) A biciui (1). 2 vi (Reg) A agita în aer. 3 vt (Reg) A smuci (1).

zbici³ [At: BIBLIA (1688), 233²/1 / S și: sb~ / Pzi: ~icesc / E: nct] 1-2 vtr (Îvp) A (se) zvânta (1-2). 3-4 vtr (Reg; c. i. conținutul unui recipient) A (se) goli până la ultima picătură. 5 vt (Reg; c. i. rufe) A limpezi. 6-7 vtr (Reg) A (se) smuci pentru a se elibera dintr-o strânsoare.

zbici³ vb. IV. tr., refl. (reg.) A (se) smuci pentru a (se) elibera dintr-o strînsoare. • prez.ind. -esc. /etimol. nec.

zbici² vb. IV. refl., tr. (înv., reg.) A (se) usca (la suprafață); a (se) zvînta. Pămîntul s-a zbicit și mă tot bate capul să începem aratul (REBR.). • prez.ind. -esc. și smici vb. IV. /etimol. nec.

zbici¹ s.n. v. bici.

ZBICI¹, zbicesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) usca (la suprafață); a (se) zvânta. – Et. nec.

ZBICI², zbicesc, vb. IV. Refl. A se usca (la suprafață); a se zvînta. Răspunde, omule, dacă se găsește aicea foc, să ne încălzim și să ne zbicim de ploaie. SADOVEANU, Z. C. 193. Plouase binișor azi-noapte, dar în cursul zilei a fost puțin soare, încît pămîntul s-a zbicit. REBREANU, R. I 92. Pe fața lui Radu erau crestături ca de cuțit, pe unde-l plesnise pielea de cravașă, și sîngele de-abia se zbicise. VLAHUȚĂ, O. A. III 55. ◊ Refl. impers. Dacă nu mai plouă, dacă mîine iese soarele, începe a intra apa în glod, ș-apăi începe a se zbici. DEMETRIUS, V. 133. De vreo cîteva zile se-ndreptase vremea; se zbicise bine. CARAGIALE, S. N. 136. ◊ Tranz. Soarele toamnei, cu puteri puține, a zbicit pămîntul. STANCU, D. 53. Era o urmă cotită de cară... mlaștină hleioasă în vremea ploilor. Apa cerului o pătrundea în scurt, vîntul și soarele o zbiceau cu grăbire. SADOVEANU, Z. C. 70.

ZBICI³, zbicesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A se smuci (pentru a se elibera dintr-o strînsoare). Iana îmi zbicea și cîtva fugea, Și cruce că-și făcea. PAMFILE, CER. 144. ♦ Tranz. A smuci pe cineva, a trage după sine. Dară Miu ce făcea? La ciobănaș că mergea, De spinare îl lua, Pe potecă îl zbicea. MAT. FOLK. 1076.

ZBICI², zbicesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) usca (la suprafață); a (se) zvînta.

ZBICI³, zbicesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) smuci.

A SE ZBICI se ~ește intranz. A se usca puțin (la suprafață); a se zvânta. /Orig. nec.

A ZBICI ~esc tranz. A face să se zbicească; a zvânta. /Orig. nec.

ZBICI² vb. (Ban., Trans. SV) A biciui. Dintr-înșii unii zbici-veți în săboarele voastre și goni-i-veți den oraș în oraș. N TEST. (1648). Zbicsesk. Flagello. AC, 379. ◊ Fig. Focul mîniei tale Cu care nu mă zbici. VCC, 14. Etimologie: @zbici¹ + suf. -i. Vezi și zbici¹, zbiciuitură, zbiciula. Cf. z b i c i u l a.

sbicì v. a usca la soare, a svânta: a sbici rufe. [Origină necunoscută].

2) zbicésc v. tr. (sîrb. sa-biti, a apesa). Ban. Olt. Serbia. Zmuncesc. V. intr. Pușca zbicește cînd tragĭ. V. refl. Mă zmuncesc.

1) zbicésc, v. tr. (slav). Usuc puțin, zvîntez (rufele, drumu): vîntu zbicește drumu, rufele s’aŭ zbicit. V. ujujesc.

!zbici (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zbicesc, 3 sg. zbicește, imperf. 1 zbiceam; conj. prez. 1 sg. să zbicesc, 3 să zbicească

zbici (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 sg. zbicește, imperf. 3 sg. zbicea; conj. prez. 3 să zbicească

zbici (a se usca, a se smuci) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zbicesc, 3 sg. zbicește, imperf. 3 sg. zbicea; conj. prez. 3 sg. și pl. zbicească

zbici (conj. zbicească)

ZBICIT adj. v. uscat.

ZBICIT adj. uscat, zvîntat. (Rufe ~.)

ZBICI vb. v. usca.

ZBICI vb. v. smuci, zbate.

zbici vb. v. SMUCI. ZBATE.

ZBICI vb. a se usca, a se zvînta, (înv. și reg.) a se prăji. (Rufele s-au ~.)

zbicit¹, zbicită, zbiciți, zbicite, adj. (reg.) smucit, eliberat din strânsoare.

zbicit, -ă, zbiciți, -te, adj, – Zvântat, uscat. – Din zbici (MDA).

zbici, zbicesc, vb. tranz., refl. – A se zvânta, a se usca. – Et. nec. (DEX, MDA).