ÎMPĂRĂȚIE, împărății, s. f. 1. Țară condusă de un împărat; imperiu. Toată curtea și toată împărăția era plină de jale. ISPIRESCU, L. 4. Îi dă fata, ba cică-i mai dă și jumătate din împărăția lui. CREANGĂ, P. 78. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. ◊ Fig. Stăpînii îi poartă... prin neîmblînzita împărăție a munților. BOGZA, C. O. 354. Clipă cu clipă, înaintînd în împărăția naturii, mă simțeam despărțit de ceasul vremii de față. SADOVEANU, O. VI 526. Eu... zac pierdut în iarba-naltă, Privind, cu ochii beți de poezie, A cerului albastră-mpărăție! IOSIF, P. 35. ◊ (În credința creștină) Împărăția cerului (sau a cerurilor) = rai. S-a fost molipsit, cînd bîntuia o boală năprasnică asupra norodului, de la pătimași, îngrijindu-i și... s-a mutat întru împărăția cerului. CARAGIALE, O. III 86. 2. Faptul de a împărați; conducere, stăpînire. Și fiul craiului, văzînd că nu-i lucru de șagă, se lasă și el de împărăție și... se întoarce înapoi la tată-său acasă. CREANGĂ, P. 187. 3. (Învechit și arhaizant) Împărat, sultan. A pășit înaintea împărăției al șaptelea filozof, cu numele Mitride. SADOVEANU, D. P. 113. Ulițile pe unde trecea... împărăția călare erau pustii. id. Z. C. 289. ◊ Expr. Împărăția-ta (sau voastră), formulă de reverență pentru un împărat. Să ne-nfățișăm împărăției-tale. TEODORESCU, P. P. 103.